Noapte tomnatica pe strasse

Bucuresti. Ora 24:30. Centru.Agitatie. Miercuri. Grupuri.
In fata mea:
2 manelisti. Unul gras, negru, pantofi de lac, nebarbierit, imbracat in negru. Cu un lant gros de aur la gata. O bratara "dacica" la mana. Un telefon ultraperformant. Altul slab, camasa, pantofi de lac, pantaloni de trening, geaca de piele, aurul de rigoare. Si un ghiul cu piatra alba ce troneaza tantos pe deget. Deget ce indica toate specimenele de gen feminin de pe strada. Din telefonul primul se aude o muzica. Un raget, un bocet, o tristete, o bucurie, un zgomot. O manea.
Din sens invers:
2 fete. Elegante. Pustoaice. Una bruneta, in alb, blugi albi, camasa alba, pantofi albi, geanta alba. Si neaparat fularul verde. Machiaj strident, agresiv, bogat. Curvistin. Alta, copia fidela in nuanta galbena. Si fular alb. Au deschis gura. Au scos sunete. Stridente. Dezacordate. Ma ingrozesc.
Un grup. Baieti si o fata. Ei scarbosi, pantofi sport, trening. Maini in buzunare. Vorbesc la telefon. Aud tot. Vorbesc tare. Au voci urate. Murdare. Injura. Flegmeaza. Mirosuri de cosmeticale. Si de transpiratie. Ea blonda, platinata (sau patinata), par lung, cosite pe umeri, unghii lungi (prea lungi pentru a fi de la natura), maini fine, pardesiu crem, geanta crem, esarfa crem. Si cizme. Lungi, piele intoarsa, peste genunchi, pana la pardesiu, tocuri cui, crem. Se tine cu eforturi in rand cu baietii. Si deschide gura. Voce groasa. Scoate sunete. Dezacordate. Ma ingrozesc. Flegmeaza.
Imi depasesc competitorii manelisti ce fusesera prinsi in itele picioarelor lungi purtatoare de cizme crem. Las in urma decibelii manelelor telefonice. Ma grabesc sa iau un taxi. Sa ajung acasa. Si sa vomit...