Poveste

A fost odata ca niciodata....asa incep toate povestile. Nu? Dar povestea de fata incepe altfel...
Este mereu ca odata. Candva, intr-un taram al basmelor. Al povestilor cu Feti Frumosi si Ilene Cosanzene. Cu zmei si cu cai fermecati. Traiau acolo, pe acele taramuri nemuritoare, 2 pitici. Mici, mici. Extrem de mici. Ca sa ii vezi trebuia sa folosesti un microscop. Dar cum nu se inventase inca, ne imaginam cum arata. Oare cum o arata? Stie cineva raspunsul? Io cred ca erau mici. Si atat. Fara expresie. Fara umbre. Fara detalii.

Si cei doi pitici mici, mici alergau toata ziua in lumea lor. Stiau ca traiesc in lumea basmelor. Stiau ca toti ii cauta. Stiau ca toti vor sa-i vada. Dar ei se bucurau in fiecare zi de anonimatul lor. Piticii astia 2 aveau un obicei: de cate ori aflau ca cineva e pe urmele lor se asezau pe umarul cautotorului si il urmareau. Se urmareau singuri din perspectiva cercetasului. Si se amuzau. Se amuzau privind absurdul. Absurdul cautarilor. Caci nimeni nu s-ar fi asteptat ca ceea ce cauta sa fie atat de aproape. Studiau impreuna hartile. Traseele. Dificultatile gasirii lor. Stateau cu victima ilarului si isi imaginau. Isi imaginau cum s-ar cauta ei pe ei. Din cand in cand, ca niste voci ale inspiratiei sopteau raspunsuri la intrebari. Intrebari ce in simplitatea lor erau complicate. Intrebari care macinau cercetasul vreme indelungata. Il macinau fara rezultat. Piticii insa stiau. Stiau raspunsurile. Si rareori le sopteau. Ca la scoala. Erau niste copiute volante.

Una din victimele unuia din pitici s-a detasat radical de celelalte. La un moment dat, si-a dat seama ca piticul e pe umarul ei. Pe umarul stang. Din cand in cand mai zburda pe dreptul. Dar in majoritatea timpului culcusul lui era pe stangul. Victima ii daduse si un nume. Piti. Si cel mai adesea conversau. Stateau nopti intregi la povesti. La un pahar de vin. La ganduri impartasite. S-au indragostit. Dar o dragoste subinteleasa. Piticului ii era draga victima. Victima era convinsa de existenta lui. Piti era considerat inspiratie. Asta pentru a nu-l pierde. Victima era considerata mediu natural. Asta pentru a nu se desparti de ea. Erau zile in care se faceau ca uita unul de altul. Erau zile in care ieseau impreuna la plimbare. Erau seri in care se desparteau. Pentru a se reintalni. Cand se reuneau ea ii zambea alene. El o indemna sa povesteasca. Se aseza din nou pe umarul stang balanganindu-si picioarele ca pe marginea prapastiei. Din cand in cand, Piti surpins de vrajile victimei aluneca de pe umar. Dar ea il prindea mereu inainte sa atinga pamantul. Il aseza la loc si din noua se facea ca uita. De el. Il amuzau salturile in gol. Dar se intreba uneori ce se intampla daca nu-l va salva. Au trecut ani in care au convietuit. Dar intr-o zi, victima a uitat de Piti. Fasnetul piticot s-a intristat. S-a retras de pe umarul stang. S-a dus din nou in lume. A mai facut cateva victime. Dar nici una dintre ele nu era la fel. Nici una nu l-a mai constientizat. A inceput sa se plictiseasca. Uneori trebuia sa paraziteze o victima cu fostul coleg. Coleg care intre timp mai gasise cativa pitici. Si isi facuse un mic trib. Ca si trib, mai colindau victime ce ii sesiza. Dar lui ii era dor de victima lui. De victima cu care a convietuit atatia ani. Aceasta era acum schimbata. Rareori avea amintiri cu Piti. Dar incerca sa le alunge. Ca pe niste vise traznite. Pana intr-o zi. Intr-o zi in care si-a dat seama ca intr0adevar lispseste ceva. Lipsea el. Piti. Piticu' ei drag. Si atunci l-a rechemat. I-a pregatit culcusul si paharul cu vin. Si Piti a venit...